Dumitru Farcaş - Suită din Ţara Moţilor

Se-aşterne toamna...

Se-aşterne toamna... cu frunzele ei veştede şi moarte acoperind pământul din ce în ce mai rece şi iarba îngălbenită. Totul e trist... totul moare... şi îmi aduce aminte de plecarea în Infern a zeilor vegetaţiei, de exemplu, a frumoasei Persefona, răpită de Hades. E un timp mitic... ce se repetă de la an la an. Dar e trist... e trist, veşted...

Toamna, cu tentaculele ei, acoperă tot pământul... Nu mă ocoleşte nici pe mine... Îmi simt sufletul sfâşiat de cumplita bestie... E o bestie roşcată, destul de molcomă, dar neclintită în drumul ei... speram să nu mai vină... dar a venit... că aşa-i este firea... Nici greierul din baladă nu se aştepta să vină toamna... Nici copilul din După melci, cel care lăsă melcul înşelat şi descoperit în faţa primejdiilor... Degeaba încearcă Soarele să-mi mai zâmbească, eu îl văd mare şi roşu, de parcă ar fi şi el pe moarte, în decăderea sa ca gigantă roşie... Poate că mă înşel şi Soarele nu şi-a terminat rezervele sale naturale... Dar pare o gigantă roşie în declin... din ce în ce mai mare şi mai roşu... Îl văd cum coboară linia orizontului... luându-mi rămas bun de la el... Ziua e din ce în ce mai scurtă şi mai rece, chiar dacă unele zile tind să fie tot calde... în fapt sunt tot reci şi triste... Copacii sunt tot mai goi, totul este dezolant în jur...

Ciorile croncănesc în copaci... ele nu migrează, tot aici rămân... Trotuarul e plin de urmele lor urât mirositoare. Nu mai e verdeaţă în jur... Doar frunze moarte.

Ca şi greierele, nu m-am pregătit de venirea toamnei... Cri, cri, cri, toamnă gri, nu credeam c-o să mai vii... Singurătatea şi tristeţea mă cuprind... Nu pot cânta precum Nichita Stănescu, Acoperă-mi inima cu ceva, cu umbra unui copac, sau mai bine cu umbra ta... Parcă n-aş mai avea nici inimă... cel puţin mi-aş dori să nu mai am, să nu mai simt durerea singurătăţii... Dar o simt, chiar dacă nu vreau... Culorile sunt triste... Nuanţe fumurii, întunecate... Totul e din ce în ce mai lipsit de viaţă în jur... Nimic nu mă poate încălzi... Culorile calde ale toamnei nu există pentru mine. Sunt doar culori reci şi seci... nimic mai mult. Nu exprimă decât durere şi singurătate.

Parcă nu se mai termină odată... Aştept cu nerăbdare măcar repaosul, dacă renaşterea, ţâşnirea de viaţă refuză să apară... În clipele acestea cel mai mult mi-aş dori să simt focul purificator al învierii... dar ştiu că n-o să vină, n-a venit niciodată până acum, de ce ar mai veni vreodată? Mă mulţumesc să vină mai repede iarna, să nu mai simt nimic, să am inima de gheaţă... Ce fericire! Totul să fie alb şi pur... Albul iernii este unul foarte liniştitor. Aş vrea să îngheţ pentru totdeauna, să nu mai simt nimic niciodată... prea multă durere deja... Încă n-a venit iarna, trebuie să mă resemnez şi să aştept, nu am de ales...

Nu mai sper nimic... îmi simt sufletul secătuit de orice urmă de speranţă. Până acum am sperat şi m-am înşelat. Nu s-a schimbat nimic... Nu se va schimba niciodată... Şi mi-aş dori să mă înşel, să fie totul bine până la urmă... dar nu prea cred. S-au adunat prea multe. Iar toamna cea rece mă cuprinde cu tentaculele ei şi nu mai vrea să-mi dea drumul. Nu mai am putere să mă opun.

Poate că la solstiţiul de iarnă se vor schimba lucrurile... poate atunci va răsări Soarele şi la mine, cum se spune... Sau dacă nu atunci, poate măcar la echinocţiul de primăvară, când se leagă logodnele şi frăţiile de cruce. Ar fi prea frumos... Frumoase vise... şi speranţe deşarte... Speranţele se scutură la fel ca frunzele copacilor, în bătaia vântului. Nici măcar nu cad pe terenul fertil al pădurii... pe un pământ curat şi pur în esenţa sa... ci cad pe asfaltul mohorât. Nici măcar nu vor reintra prea curând în circuitul natural, slabe şanse, soarta le este compromisă.

Mi-aş dori să pot zbura precum un vultur... să ajung în vârful muntelui, unde deja este zăpadă probabil, şi să nu mai simt nimic. Să închid ochii şi să pot cuprinde întreaga seninătate a cerului de peste norii coborâţi pe creasta muntelui. Să văd zăpada albă, ca o plăpumioară pentru pământul neatins de mâna oamenilor. Să văd zăpada albă, îmbinată cu cetina tot verde şi veşnică a coniferelor. Bradul... un arbore foarte sensibil, care totuşi străjuieşte falnic de-acolo de sus. La el nu ajunge toamna niciodată... doar iarna. Ferice de el!

Trebuie să suport şi toamna... toate au un rost... poată că va răsări şi Soarele odată şi-odată. Dacă nu, ultima mea dorinţă este să adorm sub un brad înzăpezit şi să nu mă mai trezesc în veci. Să adorm pentru totdeauna sub ocrotirea zăpezii albe şi pure...

E o crimă să iubeşti?

E o crimă să iubeşti? E o crimă să-ţi fie cineva drag la inimă?

Poate că mulţi ar spune că nu, nu e o crimă să iubeşti... dar avem oare toţi acest drept la iubire? De ce unii pur şi simplu îşi bat joc, iau în derâdere acest sentiment? Unii se joacă cu iubirea... rănindu-i pe alţii... dar de ce? La ce le foloseşte asta? Se simt oare mai bine dacă le dau altora cu piciorul aşa, fără nici o vorbă în plus?

Nu, iubire cu forţa nu se poate... Dar poate exista minimum de demnitate pentru a vorbi cu cineva, pentru a-i explica faptul că sentimentele nu îi sunt împărtăşite... Dacă tu o iubeşti, iar ea nu poate simţi asta, îţi poate explica totul într-un mod plăcut, pentru a fi evitate situaţiile neplăcute şi dureroase. Dar de ce sunt atât de puţini cei dispuşi să vorbească, să COMUNICE? Într-o epocă a mijloacelor de comunicare din ce în ce mai avansate şi mai extinse, din ce în ce mai mulţi uită să comunice... sau poate nu mai vor. De ce această înstrăinare? Şi de ce unii se joacă cu sentimentele celorlalţi?

Sunt cazuri în care o tipă face avansuri unui tip, să-l încerce... iar uneori el se îndrăgosteşte de ea, iar ea atunci dă înapoi. Dacă ar fi numai atât, n-ar fi o problemă, i-ar explica cum stau lucrurile şi s-ar evita suferinţe inutile. Dar de multe ori situaţia se lasă aşa în aer, iar cel prins în plasă nu mai ştie ce să creadă. Desigur, se pot inversa rolurile. Dar de ce atâta dispreţ faţă de celălalt? Te arăţi interesat, apoi îi dai cu flit fără să-i mai spui nimic? Poate că celălalt pierde nopţi aiurea gândindu-se la tine... neînţelegând cu ce te-a supărat de îl eviţi. Sau poate că nu-l eviţi, te arăţi în continuare interesat, fără a avea însă intenţii serioase, vrând doar să te joci cu sentimentele celuilalt, cum poate la fel s-au jucat şi alţii cu tine... poate sunt nişte sentimente mai vechi reprimate care acum ies la iveală şi te fac să te răzbuni pe cel din faţa ta. Dar de ce? Cu ce te ajută? Te face să te simţi mai bine? Poate că omul din faţa ta chiar suferă, poate îl doare şi nu mai poate dormi noaptea din cauza asta...

Mai este şi moda conversaţiilor pe internet. Unele din ele derivă uneori în altceva... Pupici, inimioare, ochi dulci, vorbe de amor... Pare frumos... dar cât de frumos este oare? Unii aruncă cu vorbe, pupici şi inimioare la întâmplare... fără să ştie cine se află în spatele celuilalt monitor... Fără să ştie că persoana respectivă poate avea unele sentimente şi poate chiar să creadă că celălalt are intenţii serioase, când de fapt celălalt „glumeşte”. Pe cine să mai crezi? În cine să mai ai încredere? Este oare acesta un nou mod de selecţie „naturală”? Cine e mai insensibil reuşeşte să nu se consume prea mult pe aşa ceva, dar cei care sunt mai fraieri se consumă aiurea pe astfel de motive... într-o lume virtuală. Uneori nici nu ştii cum arată persoana care îţi face avansuri... o fotografie nu spune nimic. Nu mai avem contacte directe, fizice... nu mai funcţionează chimia... mai nou totul este bazat pe tehnologie. Oricine se poate izola într-o cameră, în faţa unui calculator conectat la internet, cu o ladă de bere şi una de popcorn alături. Apoi poate să se imagineze cel mai tare tip... sau cea mai tare tipă. Dar cu ce ajută asta? Unde mai sunt contactele de altădată?

De ce unii nu vor să recunoască când greşesc? De ce unii îi batjocoresc pe alţii, îi fac să se simtă mici, doar ca să pară ei mai mari? Ce tari suntem toţi atunci când ne jucăm cu sentimentele altora... „Lasă să sufere şi ei”... Eventual dacă cel picat în plasă e mai naiv, o să lăsăm pe alţii să creadă că de fapt noi am fost victima...

Repet: este o crimă să iubeşti? În ziua de azi... unde sunt sentimentele profunde de altădată? Unde e iubirea adevărată? Să fie totul doar o poveste, „de adormit copii”, cu Feţi Frumoşi şi Ilene Cosânzene? Oare poveştile astea nu au avut niciodată o bază reală? Oare sunt doar născociri ale imaginaţiei noastre? Dar chiar şi aşa, tot ar reflecta un ideal spre care tindem... dar de care ne îndepărtăm tot mai mult... Cei mai mulţi tind să nu mai creadă în iubire... Totul pare doar o iluzie în ziua de azi. Ce epocă e asta oare??? Mai există iubire? Mai avem dreptul la aşa ceva?

Oare astăzi „iubirea” se reduce doar la sex? Tinerele fete tind să-şi înceapă viaţa sexuală la vârste din ce în ce mai fragede, fără să aibă parteneri stabili apoi... Puţini sunt cei care mai cred în iubire, apoi unii dintre aceştia sunt dezamăgiţi şi încep să nu mai creadă nici ei... Se rezumă totul numai la sex? Cu cât „scapi” mai repede de virginitate cu atât mai bine? Nu mai vrea nimeni ca celălalt să fie „pur”? Dar ce-i aia „puritate”? Strămoşii noştri erau bravi, plini de onoare şi de puritate sufletească... astăzi încep să se piardă din limbaj astfel de concepte sau să fie asumate de persoane care sunt cu mult prea departe de ceea ce însemna ONOARE, CURAJ şi PURITATE pentru strămoşi. De puritate fizică ce să mai vorbim? Mâncăm toate prostiile, schimbăm partenerii de sex ca pe şosete... şi apoi ne mirăm de ce ne îmbolnăvim atât de uşor.

Ce se întâmplă la ora actuală în lume era chiar greu de imaginat pentru strămoşii noştri cu mii de ani în urmă... ei erau prea puri pentru aşa ceva. Oare cât a mai rămas din sângele strămoşilor, din onoarea lor? Cei mai mulţi au uitat cine sunt şi de unde provin, au uitat de aceşti strămoşi ai lor... şi astfel îşi semnează testamentul nu numai pentru ei cât şi pentru urmaşii lor. Ce-i aia LUPTĂ, ce-i aia ONOARE, ce-i aia IUBIRE? Cu siguranţă pentru strămoşii noştri aceste cuvinte trezeau alte sentimente decât pentru cei mai mulţi dintre noi astăzi.

În primul rând iubire de Neam şi de Patrie... câţi mai simt aşa ceva? Ce să le mai ceri dacă nu mai simt nici măcar atât? Este prea uşor azi să te joci cu sentimentele altora... cei cu merite deosebite sunt astăzi sacrificaţi pe altarul suferinţei. Nu mai au parte nici măcar de dreptul la iubire. A devenit o crimă să iubeşti... mai ales dacă e vorba de iubirea pentru Neam şi Pământul Sacru al Patriei. Dar nu numai... la câţi se joacă astăzi cu sentimentele, este uşor să pici în plasă. Mai greu este la început, până te căleşti. Cei care au curaj supravieţuiesc şi continuă lupta. Este greu să lupţi singur, dar cei prin ale căror vine curge sângele dârz al strămoşilor reuşesc. Trebuie răbdare şi voinţă.

Ne-am săturat... ne-am săturat de indivizii care fac ochi dulci din spatele tastaturii şi al monitorului... ne-am săturat de superficialitate. Ah, şi ce? Nu se mai poate face nimic, iubirea adevărată este doar o iluzie? A supravieţuit oare numai în basme cu Feţi Frumoşi şi Ilene Cosânzene? Mai trăieşte poate doar în sângele pur... în sângele pur al celor cu dragoste de Neam şi de Ţară. Căci dacă femeia sau bărbatul te poate înşela, sângele care îţi curge prin vine, Patria moştenită de la strămoşi de către urmaşii tăi şi Neamul pe care trebuie să-l slăveşti prin faptele tale nu te vor înşela niciodată dacă îţi vei face datoria şi le vei râmâne fidel.

Vrem iubire adevărată... doar oare o merităm? Asta trebuie să ne întrebăm în primul şi în primul rând... Poate că odată şi-odată o vom întâlni. Fiecare persoană are trei ursite, conform tradiţiei păstrate în folclor... Una din ele va fi marea iubire, de care doar moartea te mai poate despărţi, dar există trei ursite în caz că se întâmplă ca una din ele să moară sau să întâlnească o altă ursită înaintea ta. Nu sunt neapărat poveşti... aşa se spune în popor... în înţelepciunea populară... Se pot întâmpla multe în viaţă, totul depinde doar de faptele fiecăruia, pentru care trebuie asumată răspunderea.

Totuşi... a iubi este o crimă? Într-o Comunitate sănătoasă nu ar trebui să fie... într-o Comunitate sănătoasă nu îţi baţi joc de sentimentele celorlalţi, nu îi apropii doar ca să te joci cu ei, să-i îndepărtezi apoi şi să le provoci suferinţă. Într-o Comunitate sănătoasă se pune preţ pe RESPECT reciproc şi pe ONOARE. Astăzi chiar şi printre cei care se auto-etichetează ca onorabili şi demni există mulţi care sunt departe de adevărata semnificaţie a acestor termeni.

Cât de onorabil şi demn mai eşti dacă desconsideri puritatea unui om? Cât de onorabil şi demn mai eşti dacă nu eşti în stare să respecţi un om care te respectă? Dar dacă te joci cu sentimentele altora, schimbând partenerii ca pe şosete? Sau dacă nu te mulţumeşti cu iubitul tău, n-ai curajul să discuţi cu el, eventual să te desparţi onorabil, ci te dedai la fapte mârşave, atingându-te de alte persoane? Câtă onoare şi demnitate are cel care nu este capabil să respecte o femeie? Femeia este cea care dă viaţă urmaşilor, are instinctele materne. Nesocotind femeia, ca bărbat, nesocoteşti o parte din tine. Nesocotind bărbatul, ca femeie, nesocoteşti o parte din tine. Bărbatul şi femeia sunt creaţi pentru a se completa unul pe celălalt. Natura nu minte niciodată, cum spunea şi marele nostru poet şi om politic Mihai Eminescu.

Nu trebuie să fii un geniu pentru a înţelege aceste lucruri... trebuie doar să asculţi vocea sângelui strămoşesc care probabil că încă îţi mai curge prin vine... Nu ar trebui să fie o crimă să iubeşti...

R.I.P. Jörg Haider

Mai multe detalii puteţi citi la:

Întâmplare sau nu?

Jidanii au găsit explicaţia

RIP!

Primul Monument Păgân Ridicat în România!

RUNA VIEŢII

Pentru a celebra momentul cosmic al Echinocţiului de Toamnă, Societatea Gebeleizis a ridicat primul monument păgân din România!

http://www.gebeleizis.org
http://www.tracologie.info

Acest monument, reprezentând Runa Elhaz (Runa Vieţii), a fost ridicat la sediul Societăţii Gebeleizis, în localitatea Vard.

Construcţia a fost realizată din beton armat, având o înălţime de 4,5 metri.

Runa Vieţii, înălţată de Echinocţiul de Toamnă, pe lângă multiplele şi profundele semnificaţii, marchează renaşterea (după trei ani de continue persecuţii din partea statului român) a Societăţii Gebeleizis, într-un cuvânt a comunităţii păgâne de pe meleagurile dacice!