Se-aşterne toamna...

Se-aşterne toamna... cu frunzele ei veştede şi moarte acoperind pământul din ce în ce mai rece şi iarba îngălbenită. Totul e trist... totul moare... şi îmi aduce aminte de plecarea în Infern a zeilor vegetaţiei, de exemplu, a frumoasei Persefona, răpită de Hades. E un timp mitic... ce se repetă de la an la an. Dar e trist... e trist, veşted...

Toamna, cu tentaculele ei, acoperă tot pământul... Nu mă ocoleşte nici pe mine... Îmi simt sufletul sfâşiat de cumplita bestie... E o bestie roşcată, destul de molcomă, dar neclintită în drumul ei... speram să nu mai vină... dar a venit... că aşa-i este firea... Nici greierul din baladă nu se aştepta să vină toamna... Nici copilul din După melci, cel care lăsă melcul înşelat şi descoperit în faţa primejdiilor... Degeaba încearcă Soarele să-mi mai zâmbească, eu îl văd mare şi roşu, de parcă ar fi şi el pe moarte, în decăderea sa ca gigantă roşie... Poate că mă înşel şi Soarele nu şi-a terminat rezervele sale naturale... Dar pare o gigantă roşie în declin... din ce în ce mai mare şi mai roşu... Îl văd cum coboară linia orizontului... luându-mi rămas bun de la el... Ziua e din ce în ce mai scurtă şi mai rece, chiar dacă unele zile tind să fie tot calde... în fapt sunt tot reci şi triste... Copacii sunt tot mai goi, totul este dezolant în jur...

Ciorile croncănesc în copaci... ele nu migrează, tot aici rămân... Trotuarul e plin de urmele lor urât mirositoare. Nu mai e verdeaţă în jur... Doar frunze moarte.

Ca şi greierele, nu m-am pregătit de venirea toamnei... Cri, cri, cri, toamnă gri, nu credeam c-o să mai vii... Singurătatea şi tristeţea mă cuprind... Nu pot cânta precum Nichita Stănescu, Acoperă-mi inima cu ceva, cu umbra unui copac, sau mai bine cu umbra ta... Parcă n-aş mai avea nici inimă... cel puţin mi-aş dori să nu mai am, să nu mai simt durerea singurătăţii... Dar o simt, chiar dacă nu vreau... Culorile sunt triste... Nuanţe fumurii, întunecate... Totul e din ce în ce mai lipsit de viaţă în jur... Nimic nu mă poate încălzi... Culorile calde ale toamnei nu există pentru mine. Sunt doar culori reci şi seci... nimic mai mult. Nu exprimă decât durere şi singurătate.

Parcă nu se mai termină odată... Aştept cu nerăbdare măcar repaosul, dacă renaşterea, ţâşnirea de viaţă refuză să apară... În clipele acestea cel mai mult mi-aş dori să simt focul purificator al învierii... dar ştiu că n-o să vină, n-a venit niciodată până acum, de ce ar mai veni vreodată? Mă mulţumesc să vină mai repede iarna, să nu mai simt nimic, să am inima de gheaţă... Ce fericire! Totul să fie alb şi pur... Albul iernii este unul foarte liniştitor. Aş vrea să îngheţ pentru totdeauna, să nu mai simt nimic niciodată... prea multă durere deja... Încă n-a venit iarna, trebuie să mă resemnez şi să aştept, nu am de ales...

Nu mai sper nimic... îmi simt sufletul secătuit de orice urmă de speranţă. Până acum am sperat şi m-am înşelat. Nu s-a schimbat nimic... Nu se va schimba niciodată... Şi mi-aş dori să mă înşel, să fie totul bine până la urmă... dar nu prea cred. S-au adunat prea multe. Iar toamna cea rece mă cuprinde cu tentaculele ei şi nu mai vrea să-mi dea drumul. Nu mai am putere să mă opun.

Poate că la solstiţiul de iarnă se vor schimba lucrurile... poate atunci va răsări Soarele şi la mine, cum se spune... Sau dacă nu atunci, poate măcar la echinocţiul de primăvară, când se leagă logodnele şi frăţiile de cruce. Ar fi prea frumos... Frumoase vise... şi speranţe deşarte... Speranţele se scutură la fel ca frunzele copacilor, în bătaia vântului. Nici măcar nu cad pe terenul fertil al pădurii... pe un pământ curat şi pur în esenţa sa... ci cad pe asfaltul mohorât. Nici măcar nu vor reintra prea curând în circuitul natural, slabe şanse, soarta le este compromisă.

Mi-aş dori să pot zbura precum un vultur... să ajung în vârful muntelui, unde deja este zăpadă probabil, şi să nu mai simt nimic. Să închid ochii şi să pot cuprinde întreaga seninătate a cerului de peste norii coborâţi pe creasta muntelui. Să văd zăpada albă, ca o plăpumioară pentru pământul neatins de mâna oamenilor. Să văd zăpada albă, îmbinată cu cetina tot verde şi veşnică a coniferelor. Bradul... un arbore foarte sensibil, care totuşi străjuieşte falnic de-acolo de sus. La el nu ajunge toamna niciodată... doar iarna. Ferice de el!

Trebuie să suport şi toamna... toate au un rost... poată că va răsări şi Soarele odată şi-odată. Dacă nu, ultima mea dorinţă este să adorm sub un brad înzăpezit şi să nu mă mai trezesc în veci. Să adorm pentru totdeauna sub ocrotirea zăpezii albe şi pure...